„Nu vă deranjați. Mă rog eu și pentru voi”

„Părinte, la noi oamenii nu prea vin la biserică. Să nu vă mâhniți. O să vedeți în timp cum stau lucrurile”, spune dascălul.

Părintele ieșit de puțin timp din temnițele comuniste, închis din motive politice, fusese trimis ca preot undeva într-un sat uitat de lume de la marginea țării. Primise o parohie mică, cu o biserică neîngrijită, asemenea celei din Popa Tanda a lui Slavici, unde nu mai fusese preot de ani buni. S-a apucat de treabă. A făcut curățenie în biserică, împrejurul bisericii, a reparat gardul, a început să tocmească și casa parohială care, nefiind locuită de multă vreme, începuse să se răzghească. Sâmbăta, duminica și-n sărbători, săvârșea Sfânta Liturghie cu un dascăl bătrân din sat. La prima slujbă, cinci oameni, trei femei și doi bătrâni. La a doua slujbă, la fel. Degeaba băteau toaca ca la tătari și trăgeau clopotele de se auzeau peste trei dealuri, oamenii parcă muriseră cu toții. După câteva duminici, preotul s-a hotărât să schimbe foaia.

— Nea Ioane, știi la ce mă gândesc? — La ce părinte? — Mă gândesc ca duminica viitoare să încuiem ușile bisericii. — Cum să le-ncuiem, întreabă dascălul mirat?! — Luăm pomelnicele de la cei câțiva credincioși, apoi încuiem ușile bisericii și gata.

Nea Ion n-a prea înțeles ce vrea să facă părintele, dar n-a mai cerut lămuriri. A bătut toaca ca de obicei, a tras clopotele și a intrat în biserică. Părintele la ușa bisericii îi aștepta pe cei câțiva bătrâni cuminți care urcau panta în fiecare sărbătoare.

— Moș Toader, Doamne ajută! Mătușă Marie… — Hai cu Doamne ajută părinte! — Știți ce m-am gândit, oameni buni? Hai, lăsați pomelnicele la mine și vă pomenesc eu pe toți. Sunteți obosiți, munciți toată săptămâna… Măcar duminica să vă odihniți. Și așa sunteți doar câțiva. Să nu vă mai deranjați. Mă rog eu pentru voi.

Și, până să se dezmeticească moș Gheorghe, mătușa Maria și ceilalți vreo doi oameni din sat, părintele a și intrat în biserică și a încuiat ușa, lăsându-i pe dinafară.

— Ce-o mai fi și asta?!, s-au întrebat ei în fața ușii care li s-a închis cu zgomot în nas. — Așa ceva nu s-a mai pomenit pe la noi.

Au așteptat ei ce-au așteptat, apoi au plecat spre casele lor povestind ce-au pățit celor pe care-i întâlneau pe drum. În biserică, preotul rămas singur cu dascălul, a slujit Sfânta Liturghie în liniște și pace, pomenindu-i pe toți sătenii pe care-i cunoștea și pe cei de pe pomelnicele primite.

Duminica ce a urmat, la ora 8.00, în fața bisericii era un număr mai mare de oameni. După ce toată săptămâna vorbiseră despre întâmplarea ciudată, au venit să vadă cu ochii lor ce se petrece la biserica făcută de părinții și bunicii lor. Până să se dumirească, părintele a ieșit, a luat pomelnicele și lumânările și le-a spus că slujește el pentru ei, să nu se îngrijoreze. Și iarăși ușa-n nas. Cei vreo 10-12 săteni au rămas perplecși și au plecat vociferând spre casele lor.

— Probabil, popa ăsta nu e în toate mințile. S-a zdruncinat în închisoare.

În seara aceea, când bătrânii satului au fost sunați de copiii lor de la oraș, li s-au „spovedit” și lor pățania de dimineață. Gospodarii satului au început să depene amintiri din copilărie, cum bunicii și părinții lor au construit biserica, casa praznicală, gardurile de la cimitir, drumul care ducea pe deal spre lăcașul Domnului.

— Biserica este a noastră, nu a preotului ăsta care a venit nimeni nu știe de unde.

Oamenii nu-i știau viața, că nu veniseră să-l cunoască. Nu știau că a stat închis pentru credința în Dumnezeu și pentru neam. Că nu a renunțat la credință nici în bătăile și torturile cele mai crâncene, că nu era un pușcăriaș de rând, ci unul dintre preoții puternici de care sistemul ateu voia să scape. S-au vorbit ca următoarea duminică să meargă mulți la biserică și să nu mai permită închiderea ușilor.

Când a ajuns părintele pentru a începe slujba, erau deja vreo 70-80 de oameni în așteptare.

— De ce ați venit aici oameni buni? — Cum de ce am venit, părinte!? Am venit la biserică. — Ce să faceți la biserică? V-ați adus aminte de biserică? — Cum ce să facem? Să ne rugăm. Asta-i biserica noastră. — E a voastră!? Dar nu v-am văzut pe aici. Am crezut că-i părăsită. E biserica voastră? — Au construit-o părinții noștri, bunicii noștri. Normal că e biserica noastră. De ce o închideți? — V-ați adus aminte de părinții voștri și de bunicii voștri? Nu v-am văzut pe la mormintele lor. Nu v-am văzut nici la biserică și nici pe la cimitir. — Dar e biserica noastră! — Păi, dacă ziceți că-i biserica voastră și că vreți să vă rugați, haideți, intrați.

Această întâmplare am auzit-o prin 1994 povestită de un pelerin din Galați, la hramul mănăstirii „Schimbarea la Față a Domnului” de pe Ceahlău, și cred că poate fi de folos celor ce o citesc.

Foto credit: Oana Nechifor