„Știți ce m-am gândit, oameni buni? Hai, lăsați pomelnicele la mine și vă pomenesc eu pe toți. Sunteți obosiți, munciți toată săptămâna… Măcar duminica să vă odihniți.” Până să se dezmeticească moș Gheorghe, mătușa Maria și ceilalți câțiva oameni din sat, părintele a și intrat în biserică și a încuiat ușa, lăsându-i pe dinafară. „Ce-o mai fi și asta?!”, s-au întrebat ei în fața ușii care li s-a închis cu zgomot în nas.
„Părinte, la noi oamenii nu prea vin la biserică. Să nu vă mâhniți. O să vedeți în timp cum stau lucrurile”, spune dascălul.
Părintele ieșit de puțin timp din temnițele comuniste, închis din motive politice, fusese trimis ca preot undeva într-un sat uitat de lume de la marginea țării. Primise o parohie mică, cu o biserică neîngrijită, asemenea celei din Popa Tanda a lui Slavici, unde nu mai fusese preot de ani buni. S-a apucat de treabă. A făcut curățenie în biserică, împrejurul bisericii, a reparat gardul, a început să tocmească și casa parohială care, nefiind locuită de multă vreme, începuse să se răzghească. Sâmbăta, duminica și-n sărbători, săvârșea Sfânta Liturghie cu un dascăl bătrân din sat. Nici părintele nu era foarte tânăr, avea deja peste 60 de ani. La prima slujbă, cinci oameni, trei femei și doi bătrâni. La a doua slujbă, la fel. Degeaba băteau toaca ca la tătari și trăgeau clopotele de se auzeu peste trei dealuri, oamenii parcă muriseră cu toții. După câteva duminici în care în biserică erau prezenți aceeași oameni, trei bătrânele și doi moșnegi, preotul s-a hotărât să schimbe foaia.
– Nea Ioane, știi la ce mă gândesc?
– La ce părinte?
– Mă gândesc ca duminica viitoare să încuiem ușile bisericii.
– Cum să le-ncuiem, întreabă dascălul mirat?!
– Luăm pomelnicele de la cei câțiva credincioși, apoi încuiem ușile bisericii și gata.
Nea Ion n-a prea înțeles ce vrea să facă părintele, dar n-a mai cerut lămuriri. Să ajungem noi sănătoși până atunci. Și au ajuns. A bătut toaca ca de obicei, a tras clopotele și a intrat în biserică. Părintele la ușa bisericii îi aștepta pe cei câțiva bătrâni cuminți care urcau panta în fiecare sărbătoare.
– Moș Toader, Doamne ajută! Mătușă Marie…
– Hai cu Doamne ajută părinte!
– Știți ce m-am gândit, oameni buni? Hai, lăsați pomelnicele la mine și vă pomenesc eu pe toți. Sunteți obosiți, munciți toată săptămâna… Măcar duminica să vă odihniți. Și așa sunteți doar câțiva. Să nu vă mai deranjați. Mă rog eu pentru voi.
Și, până să se dezmeticească moș Gheorghe, mătușa Maria și ceilalți vreo doi oameni din sat, părintele a și intrat în biserică și a încuiat ușa, lăsându-i pe dinafară.
– Ce-o mai fi și asta?!, s-au întrebat ei în fața ușii care li s-a închis cu zgomot în nas.
– Așa ceva nu s-a mai pomenit pe la noi.
Au așteptat ei ce-au așteptat, apoi au plecat spre casele lor povestind ce-au pățit celor pe care-i întâlneau pe drum.
În biserică, preotul rămas singur cu dascălul, a slujit Sfânta Liturghie în liniște și pace, pomenindu-i pe toți sătenii pe care-i cunoștea și pe cei de pe pomelnicele primite.
Duminica ce a urmat, la ora 8.00, în fața bisericii era un număr mai mare de oameni. După ce toată săptămâna vorbiseră despre întâmplarea ciudată care avusese loc duminică, după ce s-au mirat destul și l-au judecat aspru pe popa pușcăriașu, au venit să vadă cu ochii lor ce se petrece la biserică, biserică făcută de părinții și bunicii lor. O fi chiar așa cum li s-a spus, o fi adevărat că preotul cel nou a pus stăpânire pe biserică?! Până să se dumirească, părintele a ieșit, a luat pomelnicele și lumânările și le-a spus că slujește el pentru ei, să nu se îngrijoreze, că ştie că oamenii din sat sunt ocupați, că au treburi și sunt obosiți. Să nu se deranjeze, că el face rugăciunile singur. Și poc, iarăși ușa-n nas. Cei vreo 10-12 săteni au rămas perplecși. Au bătut de câteva ori în ușă, după care au plecat vociferând spre casele lor.
– Probabil, popa ăsta nu e în toate mințile. S-a zdruncinat în închisoare.
Şi, în seara aceea, când bătrânii satului au fost sunaţi de copiii lor de la oraş, din Brăila, din Galaţi sau din București, li s-au „spovedit” și lor. Le-au povestit cu multe amănunte pățania de dimineață. Copiii, oameni de târg, emancipați, s-au înfierbântat și ei. Gospodarii satului au început să depene amintiri din copilărie. Și-au adus aminte cum bunicii şi părinţii lor au construit biserica, au construit casa praznicală, au construit gardurile de la cimitir, au făcut drumul care ducea pe deal spre lăcașul Domnului.
– Biserica este a noastră, nu a preotului ăsta care a venit nimeni nu ştie de unde. Că nici nevastă n-are și nici familie și cine ştie ce-o fi cu el, că se zice că a stat mulţi ani prin pușcării.
Oamenii nu-i știau viața, că nu veniseră să-l cunoască. Nu știau că a stat închis pentru credința în Dumnezeu și pentru neam. Că nu a renunțat la credință nici în bătăile și torturile cele mai crâncene, că nu era un pușcăriaș de rând, ci era unul dintre preoții puternici de care sistemul ateu voia să scape. Din acest motiv l-au și trimis acolo, ca să nu mai știe nimeni de el, ca să nu aibă cui vorbi despre Dumnezeu, pe cine învăța credința. Dar sătenii, care nu știau aceste lucruri, supăraţi nevoie mare, s-au pornit să-l judece și să se întărâte împotriva lui. S-au vorbit ca următoarea duminică să meargă mulţi la biserică, la ora opt să fie acolo și să nu mai permită închiderea uşilor. „Asta e bătaie de joc!”
Când a ajuns părintele pentru a începe slujba, erau deja vreo 70-80 de oameni în aşteptare, unii încruntaţi, alții mormăind. În timp ce părintele deschidea uşa bisericii, iar dascălul se furișa speriat spre clopotniță, oamenii s-au apropiat de intrare.
– De ce aţi venit aici oameni buni?
– Cum de ce am venit, părinte!? Am venit la biserică, au răspuns ei aproape în cor.
– Ce să faceţi la biserică? V-ați adus aminte de biserică?
– Cum ce să facem? Să ne rugăm. Asta-i biserica noastră.
– E a voastră!? Dar nu v-am văzut pe aici. Am crezut că-i părăsită. Constantin, Ioane, Catinco, e biserica voastră?
– Cum adică!? Au construit-o părinții noștri, bunicii noștri. Normal că e biserica noastră. De ce o închideți?
– V-aţi adus aminte de părinții voștri și de bunicii voștri? Nu v-am văzut pe la mormintele lor. Nu v-am văzut nici la biserică și nici pe la cimitir ca să-i mai salutați.
– Dar e biserica noastră!
– Păi, dacă ziceți că-i biserica voastră și că vreți să vă rugați, haideți, intrați.
Această întâmplare am auzit-o prin 1994 povestită de un pelerin din Galați, la hramul mănăstirii „Schimbarea la Față a Domnului” de pe Ceahlău, și cred că poate fi de folos celor ce o citesc.
„Rugăciunea pentru lume este rodul unei suferințe extrem de adânci și vii” – Sf. Sofronie Saharov
