O rugăciune scurtă, dar vie, păstrează lumina aprinsă: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă!”
O rugăciune scurtă, dar vie, păstrează lumina aprinsă: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă!”
– Trec Sărbătorile. De azi, lumea s-a întors la serviciu, copiii își reiau orele. Gata și cu Paștele.
– Cum să fie gata?! Ce-i cu tristețea asta, frate? Sărbătoarea Învierii nu e ca atunci când mergi la o petrecere și, când s-a închis restaurantul, gata, toată lumea acasă. Ne-am bucurat, iar de mâine înapoi la muncă.
– Păi… și atunci de ce am starea asta că s-a terminat totul?
– Pentru că ai trăit Paștele ca pe un eveniment exterior, ca pe niște zile ceva mai speciale, nu ca pe o experiență existențială. Sărbătoarea Învierii nu trece, trecem noi pe lângă ea dacă n-o înțelegem și dacă n-o ducem mai departe în viața noastră.
– Și cum s-o duc mai departe?
– Întrebarea este bună. Contează foarte mult cum trăim noaptea de Înviere, dar la fel de mult contează cum ducem Învierea mai departe în viață.
– Da, asta-i întrebarea. Despre lucrurile astea nu prea se vorbește. Ne-a spus preotul atunci, la slujbă: „Să nu plecați acasă doar cu lumânarea aprinsă, dar cu sufletul stins. Că lumânarea se stinge pe drum și rămânem fără niciun fel de lumină”. Bine, dar cum facem să păstrăm lumina Învierii în noi? Pentru că, de obicei, după ce ne spovedim și ne împărtășim și trăim frumos aceste zile, ne întoarcem la stresul de zi cu zi și la vechile obiceiuri…
– Dacă te împărtășești în noaptea de Înviere, deja e bine. Majoritatea nu se împărtășesc cu Hristos. Rămân doar cu o lumânare stinsă.
– Am înțeles. Este nevoie să aducem lumina în suflet, să aprindem candela inimii noastre. Dar cum se face lucrul acesta și, apoi, cum facem să nu pierdem această lumină?
– Lumina duhului și a inimii se aprinde prin dialog cu duhovnicul, prin lectura unor cărți duhovnicești, prin spovedanie și prin Sfânta Împărtășanie. Toate acestea pregătesc întâlnirea cu Hristos Cel Înviat. Vine apoi momentul Învierii, când trăiești o experiență pe care ai așteptat-o și pentru care te-ai pregătit prin post și rugăciune. Sufletul pregătit simte o pace și o bucurie care vin din iertare, dar și din lucrarea harului lui Dumnezeu. Dacă le lași să lucreze în tine, atunci Paștele abia începe. Dacă nu, Învierea rămâne doar o amintire frumoasă… și de aici, tristețea despre care ai vorbit.
– Și totuși, lumina Învierii se pierde, se stinge încet. Îți spun din experiență. Eu, în fiecare an, revin încet, după Paște, la aceleași obiceiuri de viață: grabă, activitate la serviciu, gânduri de îngrijorare, supraviețuire…
– Păi vezi! Și, în loc să fim oameni ai luminii, ajungem oameni fără lumină. Oamenii care trăiesc în întuneric se izbesc între ei, se rănesc, se rătăcesc. Lumina Învierii nu înseamnă jumătate de oră în noaptea de Paști. Ea ține de un mod de viață.
– Bine, gata. Spune-mi concret: cum se păstrează această lumină?
– În primul rând, în comuniune, nu în izolare. Chiar dacă ți se mai stinge uneori lumânarea, se reaprinde imediat de la cel de lângă tine. Lumina se păstrează prin legătura vie cu Biserica, nu doar la sărbători. Rugăciunea, prezența la Liturghie, spovedania și împărtășirea constantă – toate acestea întrețin focul.
– Asta este tot?
– Nu. Lumina se păstrează și prin întoarcerea la sens. În zilele pascale simțim că viața are sens, are o logică. După aceea, sensul se pierde în mărunțișuri. Dacă reușești să-ți amintești, măcar din când în când, că viața ta are o direcție mai adâncă decât rutina zilnică, deja păstrezi ceva din Înviere.
Viața este o luptă. Dar dacă mergi în direcția bună, lumina nu se stinge. Rămâne în tine ca o prezență liniștită și reală.
– Și cu obiceiurile noastre vechi ce facem? Că ele revin…
– E clar că nu dispar de la sine. De aceea, este nevoie de o luptă conștientă. Dacă știi că te întorci la iritare, la judecată sau la comoditate, încearcă să fii atent la tine și în lucrurile mici. Învierea nu se trăiește doar în idei mari, ci mai ales în gesturile mici, dar repetate.
– Pare greu…
– Nu este ușor, dar nici greu. Și mai este ceva esențial: rugăciunea. O rugăciune scurtă, dar vie, păstrează lumina aprinsă: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă!”
– Altfel, sufletul intră din nou în întunericul uitării. Nu o protejăm de lucrurile care o sting.
– Și dacă nu mai simt aceeași bucurie?
– Viața este o luptă. Dar dacă mergi în direcția bună, lumina nu se stinge. Rămâne în tine ca o prezență liniștită și reală. Învierea este o sărbătoare a vieții, o sărbătoare a fiecărei clipe a Vieții.
„Rugăciunea pentru lume este rodul unei suferințe extrem de adânci și vii” – Sf. Sofronie Saharov
